Punct. Și de la capăt…

285

Am respirat ani în șir presă. Am tras adânc aer în piept cu tot cu ”microbul” scriiturii. Am dormit în pat cu jurnalismul, l-am pus la loc de cinste, în capul mesei, și simțeam că prin venele mele curge sânge amestecat cu…presă.

Nu concepeam că aș putea să fac și altceva. De fapt, ca să fiu sinceră până la capăt, nici nu m-am gândit să fac altceva. Microbul era adânc înrădăcinat, iar presarii ”de meserie” știu despre ce vorbesc. Jurnalist am vrut să fiu de prin liceu, odată cu explozia de ziare de pe piața românească din primii ani de după Revoluție. Am reușit ceva mai târziu, în facultate. Și jurnalist am rămas. La ziare mai mari sau mai mici, de nivel național sau local. Am gustat din plin din ce înseamnă succes, procese, agresiuni verbale sau fizice. Am mers mai departe. Măsuram impactul articolului în numărul de înjurături. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Era atunci clar că țintisem la fix!

Până când într-o zi am deschis ochii și am găsit, pe perna de lângă mine, un străin. Mă uitam la ceea ce iubisem profesional atât de mult în viață și nu-l mai recunoșteam. M-am lovit de meschinătatea contractelor de publicitate sau mai bine zis de ”clauzele lor ascunse”, de dorința unora de a transforma informarea instituțională în ”taxă de protecție”. Că se poate. Că au mai făcut așa și altă dată. De contracte ”rupte” de ei, pentru că ”am îndrăznit”. Să scriu! Și cred că aici a fost de fapt declicul…

E drept, am mai regăsit o bucată de ”presă” pe care eu nu o cunoscusem și nici nu-mi doream să o aflu. Și care nu era atunci, cu 20 și de ani în urmă, când deveneam jurnalist. O ”presă” făcută ”la apelul bocancului”, fără nicio minimă regulă de jurnalism, fără cunoștințe de limba română, fără minimă documentare, fără, fără… O ”presă” fără jurnaliști. Dar alimentată de multe ori din bani publici, pentru că…e nevoie.  Că la o adică poate să servească lesne interesele plătitorului. O categorie minoritară, sper, dar care, prin vocalitate tinde de (prea) multe ori să acopere jurnalismul real.

Am tot auzit că societatea e în mișcare, că se schimbă, la fel și presa. Că astea-s vremurile pe care le trăim și că, până la urmă, presa nu poate să fie decât proiecția societății. Perfect. Dar, ca și într-o căsnicie, pleacă cel care nu se mai regăsește în acel mariaj.

Am decis să pun punct. Eh, am mai făcut-o și acum vreo 3 ani, dar m-am întors. Poate de dor, poate de teama ascunsă că altceva nu aș putea să fac, de nostalgie sau chiar cu speranța că se va schimba totuși ceva. Că, slavă Cerului!, mai există jurnaliștii – jurnaliști care s-au adaptat și continuă să reziste.

Dar eu nu m-am mai regăsit în concept. Și, sincer, am obosit să tot sper că… Am înțeles în cele din urmă că presa aceea gen ”România liberă” a anilor ’90 – 2000 pe care o tot invoc (da, e ziarul la care am lucrat ani de zile și pe care l-am simțit cel mai aproape de sufletul meu), cu acuratetea si rigurozitatea ei, nu se mai întoarce. E trecut.  Așadar, am ales să închid ușa presei, fără să mă despart de scriitură.

Din ianuarie – că așa îmi place mie să iau lucrurile, de la început – Informația Văii Jiului, proiectul meu media de suflet, intră în stand-by. Deschid cu timiditate o altă ușă a scriiturii. Unde să pot să-mi ostoiesc, când simt, foamea și setea de a așterne rânduri, de a spune lucruri.  În calitate de blogger, nu de jurnalist. Închei o etapă. Dar drumul merge mai departe. Doar că altfel…

Punct. Și de la capăt… Cu ”Blogul lu’ Cosman”.