La mulți ani, România mea!

74

La mulți ani, România mea!

Sau atât cât a mai rămas din ea… Au rupt din trupul tău cât au putut de 30 de ani încoace și poate și mai mult. Au rupt din sufletul tău hălci întregi, dar nu au reușit să își îmbogățească sufletul lor…

Ne-au dezbinat așa cum nu au reușit să facă alții, străini de melagurile noastre și au mimat grija pentru noi, pentru cei mulți. Și i-am crezut, naivii de noi, ieșiți din negura unei epoci care ne-a vrut săraci, temători și ”lași”, în numele unui teoretic, dar inexistent ”egalitarism”.

Și am sperat…

Am sperat că va fi cădură în case și în suflete. Că va fi lumină pe străzi și în mințile noastre. Că nu vom mai suferi de foame sau de sete, mai ales de acea foame spirituală, care ne-a măcinat peste veacuri. Că vom putea vorbi liber și fără teamă.

Și am vorbit. Atât de liber că am ajuns să ne înjurăm, să ne jignim, să folosim ”argumentul” violenței verbale în locul celui de raționament la care speram. Că așa au fost noile noastre modele, care au înlocuit ”întunericul” cu ”lumina orbitoare” a falsității.

Dar astăzi este despre noi, despre acei români uniți, demni, frumoși, care au trecut împreună peste lipsuri și opreisuni. Acei români care se ascund cu siguranță în fiecare dintre noi și care doar așteaptă să-i ”descătușăm”. Descătușarea aia frumoasă, când, din aceeași naivitate și speranță, i-am schimbat pe EI, cu EI..

La mulți ani, români frumoși!

La mulți ani, România mea! Știu că poți fi din nou acea ”Românie dodolață”. În cuget și-n simțiri!